Sincer vorbind, aş prefera să mă pro- nunţ mai degrabă pe marginea unor subiecte ce ţin nemijlocit de cultură sau literatură, la asta parcă mă pricep mai bine. Dar aşa cum realitatea convulsivă pe care o trăim gene- rează în permanenţă probleme stringente şi întrebări răscolitoare, nu-mi convine să mă închid într-un turn de fildeş cu climatizor. Fenomenul pe care vreau să-l iau în discuţie - intelectualul şi societatea - e, apa- rent, unul frecventat, fără miză. Or, cine s-ar încumeta să polemizeze astăzi despre impor- tanţa elitei pentru viitorul unei ţări. Şi totuşi… Intelectualul de rasă a fost, se ştie bine, în toate timpurile un director de opinie, o forţă de gravitaţie. Istoria românilor, cel puţin din ultimile două secole, atestă nume notorii: Gh. Asachi, M. Kogâlniceanu, A. Russo, N. Bălcescu, V. Alecsandri, Al. I. Cuza, T. Maio- rescu, M. Eminescu, B. P. Haşdeu, O. Goga, N. Iorga. T. Ionescu, N. Titulescu, N. Ionescu, L. Blaga, P. Ţuţea, A. Marino, P. Goma etc., etc. şi mai nou, G. Liiceanu, H.-R. Patapievici ş.m.a., intelectuali de mare calibru, cu studii făcute la prestigioase centre universitare europene, modele de verticalitate şi arhitecţii unei opere majore – statul român modern. De ce intelectualul de marcă basara- beană nu mai pledează astăzi cu fervoare pentru idei şi idealuri naţionale, nu mai de- monstrează cu perseverenţă virtuţi naţionale: capacitate de eroism, gătinţă de sacrificiu, dragoste de libertate, temeritate în faţa istoriei ingrate? Ca să aflăm răspunsuri pertinente la aceste întrebări e necesară, credem, o suc- cintă incursiune în biografia intelectualului postbelic. În cazul Basarabiei, trebuie să vorbim despre un intelectual cu o ontologie aparte. Cum bine se ştie în 1940, 1941, în 1944 – 1945, au fost exterminaţi o bună parte din învăţătorii, preoţii, inginerii, medicii, funcţio- narii etc. basarabeni. Mai apoi, să nu uităm că împreună cu Armata Română s-au retras, în 1944, din Basarabia peste 10 mii de intelectu- ali care aveau toate temerile că vor fi nimiciţi sau deportaţi de “bogatîrii blindaţi din Ural”, cum, de altfel, s-a şi întîmplat în 1949 cu cei care au rămas. Astfel, nou-nouţa RSS Moldovenească a rămas fără creieri. N-a fost însă o problemă prea grozavă pentru regimul comunist. Instituţii superioare si medii de învăţămînt, înfiinţate peste noapte, au început să tirajeze cadre naţionale de “intelectuali”. Ilustrativ, în acest context, este tocmai desti- nul Rusandei Cojocaru, personaj care, cum bine aţi citit şi dumneavoastră în Frunze de dor, după cîteva luni de “ştiinţă” pedagogică, asimilată la Soroca, s-a întors învăţătoare în Valea Răzeşilor… şi au lăcrimat spre dimi- neaţă streşinile de papirus moldovenesc… şi s-a enervat şi badea Gheorghe: “cum, bre, să te însori… dacă ea de-amu-i Ruxanda Mihailovna…pe cînd eu am rămas … un rob al pământului”. “Uzinele” pedagogice (şi nu numai) au fabricat la început, cu excepţii, specialişti semidocţi. Odată cu activitatea unor aseme- nea profesori, cu şapte clase şi cursuri peda- O privire în oglindăO privire în oglindă Anatol MORARU, redactor şef Nr. 1-2 2007 CB EditorialEditorial 55 CZU 316.344.32 gogice de numai cîteva luni (chiar şi în condiţi- ile actuale favorabile, absolventul consideră că 5 ani de facultate nu sînt suficienţi pentru formarea lui ca specialist performant), a în- ceput declinul sistemului de învăţămînt din Basarabia, consecinţele căruia le mai supor- tăm încă. Un alt aspect al problemei: accesul la studii superioare era îngrădit pentru băştinaşi. De cele mai multe ori, la un curs de 50 de stu- denţi, la Institutul Politehnic, spre exemplu, co- ta basarabenilor putea fi de cel mult 10 inşi, ceilalţi erau ruşi, ucraineni, evrei, găgăuji etc. De unde şi, paradoxal, posibilitatea de a face studii mai degrabă la Voronej, Minsk sau Mos- cova (şi studii de calitate), decît la Chişinău, Bălţi sau Tiraspol. Mai apoi, învăţămîntul din Basarabia, ca, de altfel, şi cel din întreaga Uniune Sovie- tică, era tăvălit temeinic prin mujdei ideologic. Cultivarea unui specialist multilateral pregă- tit… politic constituia raţiunea programelor de studii. Studentul de la litere, spre exemplu, putea să afle la cursul de economie politică (sic!) că în Polonia cărbunele extras e cel mai ieftin dintre toate statele socialiste, membre ale KAER-ului şi să nu ştie că substantivul poate avea şi cazul ablativului, că exista un Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, Voiculescu, Rebreanu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Ibrăileanu, Lovinescu, Stănescu. etc, etc. Obli- gat să înveţe o istorie trucată, studentul n-avea cum să cunoască istoria adevărată a neamului său, în schimb, era obligat să ştie numele tuturor membrilor Biroului Politic şi al secretarilor generali ai partidelor comuniste din Occident sau din lumea a treia. În anii ’80, la Facultatea de Filologie de la Institutul Pedagogic de Stat Alecu Russo din Bălţi erau înmatriculaţi, de regulă, două grupe de studenţi la limba şi literatura moldovenească, o grupă la limba şi literatura rusă şi 4 grupe (!) la “Russkii iazîc v naţionali- noi şcole”. Şi în alte instituţii (Institutul de me- dicină, Institutul Politehnic, Universitatea de Stat etc.) o mare parte a disciplinelor de studii erau predate în limba rusă. Fireşte, întreaga populaţie băştinaşă a fost supusă unui feroce proces de deznaţionalizare, dar intelectualii, în primul rînd. Pe de altă parte, insuficienţa de spe- cialişti, de care vorbeam mai sus, a fost aco- perită efectiv şi cu cadre sovietice, aduse de pe-aiurea, pe care regimul i-a definit, ulterior: “oameni care s-au jertfit, ridicînd RSS Moldo- venească din ruine”. Aceştia au ştiut să-i cul- tive, fără mari eforturi, intelectualului nostru sentimentul denivelării. Complexul inferiorităţii era amplificat şi de senzaţia capilară că nu e el intelectual veritabil, cum erau cei din România interbelică, spre exemplu, ci unul de duzină, care a devenit automat component al elitei doar pentru că avea o diplomă de studii supe- rioare, lucru menţionat undeva şi de Ion Druţă. Scriitorul spunea că puterea tolera incompe- tenţa, ba uneori supraestima intenţionat capa- cităţile modeste ale specialistului, lăsîndu-l să înţeleagă că el, regimul, ştie cum stau lucrurile cu adevărat, dar, în schimbul docilităţii, se face a nu observa nimic. Era un fel de “complicitate nefertilă”, ca să inversăm cunoscuta sintagmă a lui Ilie Constantin. Uneori sub presiune, alteori pentru fa- voruri, intelectualul a demisionat şi a acceptat să colaboreze cu regimul, sporind efectele to- talitarismului. Astfel, lingvistul demonstra că Lenin e, pe lîngă toate, şi un mare semiotician, argu- mentînd “ştiinţific” ideea existenţei a două limbi: româna şi moldoveneasca, istoricul – că conducătorul (eufonie inevitabilă - n.n.) revo- luţiei mondiale e a doua personalitate proemi- nentă după Hristos şi că istoria Basarabiei în- cepe la 1924, odată cu formarea prin stepele transnistrene a RSSA Moldovenească, poetul producea variaţii plate pe tema nemuririi lui Ilici, a înţelepciunii partidului şi a raiului socia- list, mărfuri “intelectuale” din care ţîşnea atîta entuziasm şi bucurie, încît deseori făcea difi- cilă distincţia dintre instructorul de partid în CB Nr. 1-2 2007 EditorialEditorial66 exerciţiul funcţiunii şi versificatorul în cel al ficţiunii, actorul de teatru şi diafilm “se scălda” în roluri cu partizani ascunşi în codru cu ver- deaţă, ilegalişti cu viză elveţiană, stahanovişti virili neadormiţi lîngă tîrnăcoape; pictorul picta doar curată “natură naturată” socialistă, cîn- tăreţul scotea triluri filomelice despre “fru- moasele nunţi din colhoz”… Speculînd carenţele intelectualilor “in- consistenţi”, regimul a reuşit să le reorienteze eforturile spre intrigi, lupte intestine, probleme pecuniare, să-i corupă. Pare demnă de atenţie ipoteza lui Andrei Vartic, care explica şirul lung de eşecuri istorice prin deteriorarea codului nostru ontologic. Din vremurile cînd am înce- put să-i aruncăm în suliţi de pe zidurile Sarmi- segetuzei pe cei mai buni dintre daci, ca să-l aducă pe Zalmolxe, şi cînd, conform “depoziţi- ilor” Mioriţei, cei doi români l-au omorît (ipote- tic) pe al treilea, pentru că era mai gospodar şi cu oi mai multe, şi, mai ales, în epoca comu- nistă cînd cei virtuoşi au fost marginalizaţi, exterminaţi cu metodă… noi, susţine Vartic, nu am făcut alceva, decît ne-am ruinat, metodic şi harnic, genofondul. Intelectualul nostru îşi boteza copii şi îşi sfinţea casa pe ascuns, se cununa noap- tea, ca să nu ştie secretarul de partid, această fiind poate cea mai temerară formă de rezis- tenţă. Nu s-a încumetat să guste beţia acţiunii solitare, s-a temut, cu rare excepţii, să facă di- sidenţă. Şi astfel, zbătîndu-se între corupţie şi virtute, între acceptarea statutului de mario- netă graţioasă şi rareori a celui de haiduc, şi-a trăit în zadar cei mai frumoşi ani de viaţă inte- lectuală postbelică. Procesul de renaştere naţională din anii ‘88-‘92, generat de perestroika gorbacio- vistă, infirmă aparent, “acuzele grele” aduse mai sus intelectualului. Dar asta doar apa- rent… Într-adevăr, implicarea activă şi efec- tivă a intelectualilor, deveniţi ideologi şi anima- tori ai procesului restructurării şi transparenţei, a adus victorii însemnate: limba română, grafia latină, imnul “Deşteaptă-te, romăne!”, stat independent, biruinţe care au fost foarte uşor cedate. Deşi au avut şansa în anii ‘90, să producă Unirea cu România, să-şi îndepli- nească, aidoma altor generaţii de intelectuali, “misiunea istorică”, oamenii noştri cultivaţi au ratat. Desigur, au existat multe obstacole, cir- cumstanţe nefavorabile care au determinat acest eşec. Personal, mă raliez la opinia lui Vitalie Ciobanu, care, într-un excelent eseu “Frica de diferenţă” publicat în Contrafort, vor- beşte despre faptul că anume conştientizarea inconsistenţei, a decalajului valoric, teama de competiţie a determinat cea mai mare parte a intelectualilor basarabeni să abandoneze ideea unităţii naţionale, atunci cînd a fost posi- bilă. După un zvîcnet în istorie, după deştep- tarea dintr-un “somn de decenii”, intelectualul (şi poporul, aşijderea) a căzut iarăşi în letar- gie. Odată cu victoria partidului agrarian, în 1994, intelectualul nostru a început să cedeze lamentabil poziţiile şi finalul este unul cunos- cut: sîntem unica ţară din Europa care a ales democratic şi în două rînduri comuniştii. Nu spun, Doamne fereşte, că nu am avut sau nu mai avem oameni de bună credinţă care au luptat sau continuă să slujească dezinteresat idealurilor naţionale, dar majoritatea au capi- tulat. Au preferat să plece decît să se implice. Cît priveşte viitorul problemei, nici el nu mi se pare tocmai alb. S-au pus multe spe- ranţe în generaţia de după 90, cei care au cunoscut gustul libertăţii, au putut studia ma- terii şi lucruri inimaginabile pînă atunci. Însă, apatia lor civică, indiferentismul politic pe care îl manifestă nu doar în campaniile electorale au spulberat iluzia că tinerii pot realiza “schim- barea la faţă a Basarabiei”. Închei acest “documentar negru / alb” printr-o concluzie ştiută de toţi: dacă un stat nu are o clasă de mijloc şi intelectuali de marcă, el este o geografie politică. Acum, cedez peniţa caligrafilor opti- mişti… Nr. 1-2 2007 CB EditorialEditorial 77